...si nici nu m-am asteptat vreodata ca voi avea chiar totul, indiferent cat de mult mi-as dori si oricat de mare efortul.
Nu sufar de cinism cronic, dar am invatat de prin clasa a 5-a la scoala (practic nu teoretic !) ca oamenii nu sunt egali-oricat de frumos ar fi sa predicam asta- ca nu ne nastem egali, si indiferent cat de mult ne-am stradui, deseori in viata, desi am alergat singuri ajungem pe locul doi.
Cu toate astea, nu i-am invidiat niciodata pe cei care s-au nascut in familia potrivita, au fost la locul potrivit sau au avut relatiile potrivite si nici n-am ajuns la aproape 40 de ani o acritura mustind de frustrari. Nu pentru ca as fi descoperit formula magica a echilibrului interior, sau as fi atins vreun inalt prag de intelepciune. Nici vorba... Am urat de cand ma stiu mediocritatea, oamenii plafonati, pe cei fara vise, cei care doar exista, desi consider zicalele gen *gandesti mare ajungi mare* filosofie de bufetul garii..
Doar ca viata m-a invatat sa-mi doresc lucruri realizabile, nu neaparat simpliste sau usor de obtinut, dar cu suficiente sanse de a fi realizate...candva...cu ceva efort...
Cel mai greu a fost sa aflu ca lucrurile cele mai simple in viata sunt de fapt cel mai greu de realizat. Cum ar fi de exemplu sa-ti stea parul bine in fiecare zi, sau sa-ti pastrezi silueta constant macar pentru un an mancand rational, cu portia...98% numai *ce trebuie*, sau sa-ti pastrezi relatia cu partenerul de viata macar la nivel de comunicare pe bune, dupa 3 ani de convietuire, sau sa mergi cu rolele dupa 25 de ani de pauza...sau sa te joci 2 ore continuu cu un copil de trei ani si sapte luni si lui sa-i placa...
Nu mi-am dorit niciodata sa fiu * miss popularity* la birou, dar mi-am ajutat intotdeauna colegii, si le-am aparat mereu spatele, uneori si incopetenta chiar daca asta m-a costat job-ul.
Am incercat sa-i ajut pe iubiti mei cat mi-a stat in putere, sa-si implineasca o particica din visuri. Asta nu i-a oprit sa-si arate la sfarsitul relatiei meschinaria sufleteasca, uneori mitocania si maxima lor rautate. Pe niciunul.
Am trait impreuna cu prietenii mei toate bucuriile si nefericirile lor. Ei la randul lor nu au uitat sa-mi demonstreze ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.
Afland toate astea, am realizat ca indiferent cat de mult m-am straduit sa raman in contemporaneitate, cate diplome sau titluri am castigat pe drum, cate realizari am lasat in urma, totusi traiesc viata hamsterului din cusca cu roata...
Nu ma pot ori sa ma intreb, acum la aproape 40 de ani, daca cei care aparent sunt *premiantii vietii* au aceleasi trairi? Sau daca isi pun aceleasi intrebari existentiale? Ori fi avand si ei astfel de experiente de viata? Exista pe bune oameni cu vieti perfecte ? Care au chiar totul?
Pentru mine, muritor de rand, toate lucrurile aparent realizabile au depins de mine doar 49% iar 51% a fost hazardul...INTOTDEAUNA!
Nu sufar de cinism cronic, dar am invatat de prin clasa a 5-a la scoala (practic nu teoretic !) ca oamenii nu sunt egali-oricat de frumos ar fi sa predicam asta- ca nu ne nastem egali, si indiferent cat de mult ne-am stradui, deseori in viata, desi am alergat singuri ajungem pe locul doi.
Cu toate astea, nu i-am invidiat niciodata pe cei care s-au nascut in familia potrivita, au fost la locul potrivit sau au avut relatiile potrivite si nici n-am ajuns la aproape 40 de ani o acritura mustind de frustrari. Nu pentru ca as fi descoperit formula magica a echilibrului interior, sau as fi atins vreun inalt prag de intelepciune. Nici vorba... Am urat de cand ma stiu mediocritatea, oamenii plafonati, pe cei fara vise, cei care doar exista, desi consider zicalele gen *gandesti mare ajungi mare* filosofie de bufetul garii..
Doar ca viata m-a invatat sa-mi doresc lucruri realizabile, nu neaparat simpliste sau usor de obtinut, dar cu suficiente sanse de a fi realizate...candva...cu ceva efort...
Cel mai greu a fost sa aflu ca lucrurile cele mai simple in viata sunt de fapt cel mai greu de realizat. Cum ar fi de exemplu sa-ti stea parul bine in fiecare zi, sau sa-ti pastrezi silueta constant macar pentru un an mancand rational, cu portia...98% numai *ce trebuie*, sau sa-ti pastrezi relatia cu partenerul de viata macar la nivel de comunicare pe bune, dupa 3 ani de convietuire, sau sa mergi cu rolele dupa 25 de ani de pauza...sau sa te joci 2 ore continuu cu un copil de trei ani si sapte luni si lui sa-i placa...
Nu mi-am dorit niciodata sa fiu * miss popularity* la birou, dar mi-am ajutat intotdeauna colegii, si le-am aparat mereu spatele, uneori si incopetenta chiar daca asta m-a costat job-ul.
Am incercat sa-i ajut pe iubiti mei cat mi-a stat in putere, sa-si implineasca o particica din visuri. Asta nu i-a oprit sa-si arate la sfarsitul relatiei meschinaria sufleteasca, uneori mitocania si maxima lor rautate. Pe niciunul.
Am trait impreuna cu prietenii mei toate bucuriile si nefericirile lor. Ei la randul lor nu au uitat sa-mi demonstreze ca nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.
Afland toate astea, am realizat ca indiferent cat de mult m-am straduit sa raman in contemporaneitate, cate diplome sau titluri am castigat pe drum, cate realizari am lasat in urma, totusi traiesc viata hamsterului din cusca cu roata...
Nu ma pot ori sa ma intreb, acum la aproape 40 de ani, daca cei care aparent sunt *premiantii vietii* au aceleasi trairi? Sau daca isi pun aceleasi intrebari existentiale? Ori fi avand si ei astfel de experiente de viata? Exista pe bune oameni cu vieti perfecte ? Care au chiar totul?
Pentru mine, muritor de rand, toate lucrurile aparent realizabile au depins de mine doar 49% iar 51% a fost hazardul...INTOTDEAUNA!
